Într-un spectacol reuşit de actorie, cei trei clovni fac ultimele tumbe dinaintea extincţiei reluând inconştient istoria creaţiei: înălţare - cădere - agonie - extaz. Unde înălţarea şi extazul ţin de prietenie, de bucuria cu care fiecare îşi ocroteşte înfrigurat partenerii de arenă. Apoi, de jocul din care e făcută esenţa artei lor. Iar căderea şi agonia ţin de starea concurenţială în care fiecare vrea să intre primul la acest (ultim) casting ca să ia crema succesului şi - inevitabil - să-şi înlăture prietenii. Chiar şi fizic. Cu suflete de copii, cei trei, acum, înainte de cea din urmă scamatorie, sunt nostalgici după starea primară a tumbelor de grup, după gradul zero al adorabilelor şuturi în fund. Emblematică pentru perfecta inadecvare a artei lor la ritmul vieţii actuale este scena cu clovnul repetând de zece ani pantomima cu ploaia ("ştiţi cât de greu este de redat ploaia, aproape la fel de greu ca şi mersul pe loc"). Doar arbitrarul ploii salvează personajul mimat de la moartea prin lovituri în scena în care acesta respiră o candoare tragică.
Dar, cu toată nostalgia după paradisul bufoneriilor, încasarea cruzimilor e la ordinea zilei, iar pattern-urile comportamentale ale agresivităţii devin a doua lor natură. Aici stă reuşita spectacolului: în ambivalenţa permanentă cu care personajele trăiesc totul. Căci ceea ce se citeşte limpede în montarea regizorului este starea inconştientă în care cei trei practică, la diferenţă de un minut, generozitatea; apoi rapacitatea; şi din nou ajutorul cald pe care şi-l oferă unul altuia. Clovnii sunt de o mobilitate interioară extremă, părând să acceseze, în fiecare secundă, toate registrele afectivităţii. Şi, astfel, relaţiile dintre ei se schimbă cu viteza luminii, ceea ce obligă actorii la o perpetuă demonstraţie de virtuozitate în modul rapid în care reacţionează unul la replica, gestul şi starea celorlalţi. Relaţiile lor se derulează pe nisipuri mişcătoare. Când joacă doi împotriva celui de al treilea, când fiecare împotriva celorlalţi. De aici ritmul de ping-pong în care cele mai grozave mutaţii se petrec în atitudinea lor: complicităţi de o clipă, venin de minute. Cine poate să reziste la această gimnastică a afectivităţii decât artistul de circ, experimentând splendoarea şi cruzimea tot la două minute, trist şi sublim, obişnuit să încaseze, pe propria cocoaşă, toată răutatea lumii?
Emoţiile se succed în stare pură fără să lase nimic în urmă, în afara grijii, la fel de repede uitate, pentru cine le plăteşte drumul (desigur, ultimul). Şi, bineînţeles, în afara fantasmelor în care se proiectează "milioane de supe".
Aşa arată cei trei clovni, pe deplin deprinşi cu regula jocului, într-un spectacol despre modelele comportamentale şi substanţa relaţiilor între artişti. În lumea lor de circ, esenţele pure ale artei s-au amalgamat, Binele, Adevărul şi Frumosul au devenit pasta groasă din care se nasc tumbele, scamatoriile, şuturile în fund. Şi, în final, crima.
